Iar am citit o carte despre religia ortodoxs.
In loc de comentarii am sa expun cateva pagini din carte:

Despre icoane

Oare dece atâta frică la unii de icoane, dece cred că o icoană încalcă a doua porunca din decalog?
Icoanele sunt un simbol al credinţei în Dumnezeu şi oricum, reprezintă mai putin alt Dumnezeu decât ceilalti doi din trinitatea creştină. Eu am in casa doua icoane. Una un goblen lucrat de mine si alta castigata la o tobola anul trecut, când am fost în Grecia.... La asta tine Luky(soţul meu) foarte mult. Nu că ar fi prea credincios dar crede că există Dumnezeu. Si crede în ajutorul lui Dumnzeu  ...

Citesc o carte...

  

Citesc o carte de Jaroslav Pelikan „ Iisus de-a lungul secolelor.”

Natura lui Iisus este greu de înţeles pentru mine.

Este Fiul lui Dumnezeu, asta pricep, dar  in masura în care noi toti oamenii suntem copiii lui Dumnezeu,

Că el a fost născut nu făcut... este  ... să zicem că o accept...

Este Dumnezeu şi asta înţeleg, dar numai  în ideea că reprezintă „Logosul” , cuvantul, înţelepciunea, inteligenţa, logica lui Dumnezeu.

Dar cum să mă rog la Iisus ca la Dumnezeu ? Indiferent cum aş suci lucrurile a fost om. Nu mă rog la oameni cum mă rog la Dumnezeu iar dragostea pentru Iisus nu poate fi extaz, ci un fel dedragoste între prieteni... Să o definim ca încredere  ...

Eu mă rog la Dumnezeu... dar de fapt cum mă rog? Asta făceam când eram copil şi credeam ca dacă tot este dispus să ierte greselile poate este dispus să îndeplinească şi ceva dorinţe... Incă nu ştiam cum stă treaba cu dorinţele,  nu înţelesesem cum este cu „Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu îţi bagă !”

Dar m-a luat gura pe dinainte.

Cartea explica teologic, dogmatic, filozofic cum l-au înţeles oamenii pe Iisus şi înteleg...  Mai mult, sunt de acord...  Dar practic,  nu înţeleg dece oamenii se închină la Iisus şi nu la Dumnzeu. Asta vreau să aflu. Dar încă sunt la început cu cartea. La sfarsit voi scrie ce idei mi-a schimbat....dacă mi le-am schimbat....

Prietenul nostru

Partea 1.

Ce face pe doi oameni să se considere prieteni ? Increderea!

Nu faptul că se aseamănă, nu faptul că au aceleaşi ocupaţii sau preocupari nu faptul că se critică unul pe altul cu sinceritate ci faptul ca au incredere unul in altul.

Dacă un prieten spune celuilalt  un neadevăr, primul gând al prietenului minţit este ca asta s-a întâmplat deoarece prietenul său a fost minţit la rândul său. Dacă nu gândeşte aşa înseamnă că nu este prieten cu celălalt.

Când prietenia, încrederea de fapt, se sfarmă, când unul din  prieteni nu mai are încredere în celălalt e ca si cum i s-ar fi frânt o aripă. E ca si cum până în acel moment zbura  iar acum, zace la pământ, doborât fără să ştie cum.

Un prieten lovit de neîncredere zace doborât de suferinţă si deznădejde multă vreme. Rănile sufletului nu se vindecă uşor. Numai cei norocosi scapă întregi din această încercare. Cea mai mare parte chiar dacă se vindecă,  aripa ruptă nu le mai este bună de zbor. Majoritatea prieteniilor din copilărie se termină aşa.  Cei care scapă din suferinţa trădării se transformă în niste păsări de ogradă care nu mai au încredere.  
Foarte putini mai reusesc să  zboare după aceea.

Cand ţi-ai pirdut singurul prieten, lovitura este mai cumplită decât  dacă ai avut mai mulţi şi i-ai pierdut pe toţi. 
Cu cât ai pierdut mai mulţi prieteni  cu atat sansele de a-ţi  face alţii sunt mai mari.

Prieteniile legate la maturitate chiar când nu te dezamăgesc, nu se mai leagă pe acea încredere absolută ca cele din primii ani ai vieţii, când nu ştiai că omul este păcătos şi nu ştiai că trebuie să ierţi.

Si totuşi există oameni care nu pot trăi fără un prieten în care încrederea să fie absolută, care nu acceptă decât un prieten care nu păcătuieşte niciodată deşi ei sunt la fel de păcătoşi ca prietenul pierdut.

Si există şi un astfel de prieten absolut. Prietenul acela stă şi aşteaptă, răstignit, să fie căutat. Asteaptă într-o lume a lui, perfectă, pe cei care dezamăgiţi de lumea lor imperfectă, vor şi caută perfectiunea. Nu  cere în schimbul prieteniei sale să fii un om perfect.

Acest  prieten  începe prin a-şi spune povestea sa, povestea dezamăgirilor sale de om perfect în aceeaşi lume ce te-a dezamăgit şi pe tine. Iţi oferă prietenia sa şi îţi promite o altă viaţă în lumea lui perfectă.

Nu îţi cere nimic altceva decăt să îţi doreşti cu adevărat prietenia sa.

O prietena de a mea,  prietenă cu acest prieten perfect se întreba dece doar ea ? Dece acest prieten i-a făcut un semn şi a chemat-o doar pe ea la el, căci dacă nu era vorba de o chemare  dece nu aleargă toată lumea să fie alături de acest prieten perfect? Dece nu văd toţi oamenii cât de minunat este să ai un asemenea prieten care te acceptă cu toate imperfecţiunile tale şi îţi oferă în schimb tot ce îţi doreşti?

Prietena mea crede că el a căutat-o,  nu că ea l-a găsit  fiind  singurul prieten perfect pe care îl  putea avea.

Cred că această prietenă a mea (înainte am fost tentată să scriu doar cunostinţă) mă consideră prietenă pentrucă sunt un prieten virtual asa ca şi acest prieten perfect. Ea a acceptat  că în oamenii-prieteni, chiar dacă nu sunt perfecţi trebuie sa avem încredere, ca fără încredere nu există prietenie, iar eu,  cu toate  defectele pe care mi le atribuie ca om real, pot constitui cineva în care poţi avea încredere, fiind un prieten virtual .

Dar este ceva ce trebuie  să-i spun prietenei mele,  acest prieten al ei nu este doar prietenul doar al celor care vor ca prietenii lor să fie perfecţi. Iisus este prieten şi cu cei care acceptă prietenia bazată pe o încredere reciprocă fără asigurare împotriva eventualelor dezamăgiri. Cu prietenii acestia, oameni asemeni mie,  el se întâlneşte mai rar. Nu locuiesc împreună asa cum locuieste cu ea.

Ne întâlnim totuşi  –  „ori de câte ori este nevoie”. Dar acestui lucru nu doar prietena mea nu îi dădea suficientă atenţie. Am constatat că şi pentru mine a fost o revelaţie.

Partea 2.

Când spui că prienii se acceptă cu bune şi rele, este valabil doar pentru acel prieten perfect care ne primeşte oricum am fi, noi ceilalti oamenii inainte de a ne face un prieten trebuie să-l cunoastem. Nu orice persoană ne pare „de încredere”.Unii îţi inspirtă încredere dintr-o privire, alţii îţi cuceresc încrederea cu greu.
L-am întâlnit pe Iisus din copilarie. Nu spun că am fost prieteni din copilărie desi modul cum ne-am cunoscut nu putea să ducă la altceva decât la apropiere.
La noi în familie Iisus venea în vizită de doua ori pe an, de Craciun şi de Paşte. Ambele erau în familia mea sărbători mari, pline de bucurie.
La început am retinut doar semnificaţia Craciunului. Cine nu ştia că 25 decembrie era ziua lui de nastere ? Ne făcea cadouri si cadourile le aducea Mos Crăciun. Stiam că naşterea lui a fost ceva special el fiind fiul lui Dumnezeu dar pe vremea aia nu stiam ce este o naştere asa ca orice explicatie îmi părea obsolut logică chiar dacă nu o înţelegeam.
Am plâns când mama a recunoscut că ea îmi cumpăra cadourile, că Moş Craciun este ceva simbolic.
A dispărut Moş Crăciun, dar naşterea lui Iisus a rămas ca un simbol legat de ziua aceea, de ziua când împodobim bradul şi ne facem cadouri, de ziua când mai avem puţin si vine Anul Nou......
Despre Paste am înţeles ce reprezintă mai târziu. Eram la scoală. La şcoala dimineaţă făceam rugăciunea către Dumnezeu, către Fiul său şi un îngeras pe care Dumnezeu avea să-l trimită să stea cu mune permanent. Pentru fiecare elev ar fi trimis câte un îngeraş.
Asta n-a ţinut mult probabil cateva luni, căci au venit comunisti si ni s-a explicat că Iisus este doar o legendă, el nu a existat niciodată ci doar cei care au scris biblia au povestit despre el ca despre o fiinta care ar fi existat. Că nici îngeri nu există iar că nu există nici Dumnezeu, vom afla singuri mai târziu.

Iisus însa a continuat să ne viziteze de Paste şi de Craciun chiar dacă existenţa lui erapierdută între legendă si credinţă.Ce sărbătoare frumoasă era Pastele în copilaria mea. In prima sarbătoare pe care mi-o amintesc ne-am întrecut patru prietene în a scrie poezii. Eu care mă consideram cea mai grozavă nu am scris poezia cea mai frumoasă şi asta arata că deşi cam încrezută eram totuşi obiectivă căci poezia cea mai frumoasa pe care eu am declarat-o castigatoare şi am laudat-o era copiată de Viorica dintr-o carte. Viorica era mai mică decât mine si foarte frumuşică. Aş fi dorit să fiu prietenă cu ea, dar era prea secretpoasă....

De Paste, Fiul lui Dumnezeu care fusese omorât de oameni a înviat. Asta serbam. El ne ierta ca oameni, căci oamenii l-au chinuit, iar noi eram fericiti caci iertati de el, aveam promisiunea ca ne ia cu el la un moment dat. Unde? Undeva unde urma să fim foarte fericiţi.
Nu stiu cum ar fi decurs educatia mrea religioasa dacă nu erau comunistii. Dar cu comunisti sau fără, eu am sărbătorit în fiecare an si Pastele si Crăciunul fără să consider asta altceva decât TRADITIE. Au fost doar cele două sărbători tradiţionale ale crestinismului.
Intre timp am mai aflat multe despre Iisus dar niciodată nu am fost prieteni declaraţi. Nu pentrucă nu l-am cunoscut suficient, la acea vreme îţi faci prieteni din persoane mai putin cunoscute decât era el pentru mine. Fizic îl cunosteam fiind reprezentat pe toate icoanele, iar depre ce era, ştiam ca fiind Fiul lui Dumnezeu nu fusese pe pamnt cineva mai important şi mai bun ca el. Dar era aşa de importnt încât ar fi fost o obraznicie sa-l consider prieten. Aşa am considerat

 Ideea că ar putea fi prienul meu a apărut acum când am constatat că pentru cineva este singurul prieten adevărat.

Am discutat cu amicele mele autoritatea cuvantului lui Dumnezeu propăvaduit de el dar niciodată nu l-am considerat prieten în caliate de logos, am discutat altă dată poziţia lui în trinitate si chiar dacă Iisus Fiul este acolo într-o reprezentanţă simbolica,după cum este credinţa mea, tot nu il pot considera prieten căci este parte din Dumnezeu. Dumnezeu nu îmi esre prieten. Penztru mine Dumnezeu este "tatăl" . Discutăm zilnic, dar nu prieteneşte. Ii cer sfaturi, mă împotrivesc hotărârilor lui... îi mulţumesc sau mă cert cu el  ...
Dar acum mi-am dat seaama că Iisus a fost si om. In calitatea sa de om, făra prihană, de om ce si-a urmat destinul de jertfă pentru oameni, de om cu suflet, îi sunt şi i-am fost mereu prieten. 
Sunt însă asemeni celor care l-au urmărit cu prietenie când îşi expunea învăţătura dar nu l-au însoţit ca ucenici. Una este să fii prietenul lui Cristos şi alta ucenicul său. E ca şi cum prietenul meu este înscris într-o organizaţie umanitară iar eu nu. 
Iisus însă are o dublă natură, de om si de Dumnezeu. Eu nu îl urmăresc cu prietenia dincolo de pragul său de om. în acea însărcinare de a schimba lumea, sarcină pentru care este perfect. Dincolo nu îi mai sunt prietenă căci nu sunt dornică să-i fiu nici apostol nici măcar ucenic,  Ii sunt însă prietenă şi cred în învăţătura lui.

Partea 3.

Daca nu vrei sa-i  fii ucenic nu poti sa-i fii niciodata prietena.

Cine a zios asta se înşeală. Eu am o prietena Mirela care are in casa o gramada de pisici convinsa ca in inima ei buna ajuta animalele. Eu sunt preietena ei din copilarie si ne acceptam cu bune si rele caci sa zicem, avem multe in comun chiar cand multe ne deosebesc… Si eu iubesc animalele, am avut pisisici …dar nu sunt de acord cu ea sa adun in casa mea pisicile fara stapan si nici sa adopt una sau doua din pisicile ei. Bineinteles avem divergente pe tema asta si ne mai certam, dar asta nu a dus la ruperea prieteniei. Poate exista asa cum spui o anumita “limitare” a prieteniei mai ales in aprecierea ei fata de mine considerand ca daca as fi o adevarata prietena ar trebui sa-i iau cateva pisici sau macar una… Dar ne-am numit mereu “cele mai bune prietene”…

Este greşită ideea că dacă nu vreau să fiu propavaduitor a credintei lui Hristos inseamna ca nu ii sunt prieten.

Acest rol (de propavaduitor) ii apartine bisericei lui Hristos si ea trebuie sa fie una singura, o biserica unita. Pentru asta militez dar nu am de gand sa ma transform intr-o moara de vant care vorbeste ce crede tuturor oamenilor,. Pot sa vorbesc cu prietenele mele dar nu tuturor oamenilor cum vorbeau pe timpul lui Iisus ucenicii si apostolii. De atunci pana azi biserica lui Hristos s-a format si acum ar trebui sa se unifice. Eu doar sunt deschisa acestei uniuni.

Dar vorba aia poate barna este in ochiul meu…nu in al celuilalt… 

Citesc o carte interesanta scrisa de un preot ortodox despre New Age. Este foarte documentata si desi arata si doctrina ortodocsa in contradictie cu abordarea New Age, explica foarte corect aceasta filozofie care incearca sa se defineasca ca o noua religie.
Chiar imi gasesc o mare parte din gandire in acest curent considerat "diabolic"

Credinta redusa la esenta. Partea I

Cartea este publicată prima dată in 1941 şi este scrisă de Clive Staples Lewis, un credincios laic de rând în Biserica Angliei, aşa cum se descrie el singur. Cartea  nu vrea să ofere nici un ajutor cuiva care oscilează între două culte creştine, ci doar să explice esenţa credinţei creştine. In prima sa varianta, cartea a fost o serie de emisiuni radiofonice.

De la început, autorul precizează că : „dacă noi le permitem oamenilor să înceapă să spirtualizeze şi să rafineze sau să „aprofundeze” (cum spun ei) sensul cuvântului creştin, şi acesta va deveni foarte curând un cuvânt nefolositor. In primul rând creştinii înşişi nu îl vor aplica vreunei persoane. Noi nu suntem în măsură să spunem cine, în sensul cel mai adânc al cuvântului, este aproape sau nu este aproape de spiritul lui Cristos. Nu putem vedea în inimile oamenilor. Noi nu putem judeca, ba chiar ni se interzice să-i judecăm pe alţii”... „Prin urmare noi trebuie să rămânem la sensul originar evident. Numele ce creştin a fost dat pentru prima oară în Antiohia „ucenicilor” (Faptele 11:26), celor care au acceptat învăţătura apostolilor. Nu încape îndoială că aplicarea lui a fost limitată la cei care au beneficiat de pe urma acelei învăţături atat cât a trebuit.Nu s-a luat în consideraţie nicidecum aplicarea lui numai la ceia care, în mod spiritual, lăuntric, superior erau „mult mai aproape de spiritul lui Cristos”....

Se mai precizează că „Creştinismul redus la esenţe” nu este o alternativă la grupările religioase existente.

Cartea este ca un culoar de primire pe care sunt mai multe uşi. Fiecare uşă duce la un cult. Este preferabil să intri pe o uşa, oricat de incomoda ar fi locul unde ajung, decât să stai pe acest culoar.

Eu sunt deja im camera bisericei ortodoxe. Am deschis uşa spre culoarul lăudat din curiozitate.

 CARTEA I

1. Legea Naturii Umane.

Am înteles ce spune şi nu văd nimic care contrazice ortodoxismul. Legea Naturii umane înseamnă ca fiecare ştim ce este bine şi ce este rau dar ca în mod conştient putem face altceva decat ceea ce stim ca este „bine”

2. Câteva obiecţii.

Si asta am înţeles perfect. Dacă aveam o oarecare nedumerire in aceea că animalele nu se supun Legii Naturii Umane, suprapunand explicaţia pe „instinctele naturale” valabilă pentru animale, am eliminat orice nedumerire.

3. Realitatea legii.

Este fără dubii o realitate, cel putin pentru mine.

4. Ce se ascunde în spatele legii.

Aici se prezinta cele doua conceptii ale creatiei,  prima atee care considera ca universul se dezvolta de la sine, prin capriciu, si cea religioasă care considera că totul este planificat dintr-o voinţă, voinţa lui Dumnezeu.  Nu am nici un dubiu ca totul în univers are logică si din acest punct de vedere, eu cred fără îndoială că există Dumnezeu.

5. Avem motive să fim neliniştiţi.

Aici începe descrierea a ceea ce răspunde la întrebarea „cum este acest Dumnezeu”. Nu stiu cum este Dumnezeu in concepţia altora, dar în a mea, este aşa cum spune Lewis. Este drept, nu bun sau rau, ci moral si drept şi cere oamenilor să fie într-un anume fel pe care ei îl cunosc prin Legea Naturii Umane. Nu exista dubiu pentru mine. Are dreptate. Prin liberul nostru arbitru, încălcăm această lege deseori şi acesta este motiv de nelinişte.

CARTEA II

1. Concepţii rivale despre Dumnezeu.

Aici Lewis  spune: „ am să încep prin a vă spune un lucru pe care creştinii nu trebuie să-l creadă. Dacă eşti creştin, nu trebuie să crezi că toate celelalte religii sunt pur şi simplu greşite în totalitate.Dacă eşti creştin, ai libertatea să crezi că toate aceste religii, chiar şi cele mai bizare, conţin cel puţin un sâmbure de adevăr.

Prima mare împărţire a omenirii este într-o „majoritate” care cred într-un Dumnezeu oarecare sau în zei şi o „minoritate” care nu cred.

Creştinismul crede că Dumnezeu a făcut lumea - că spaţiul şi timpul, căldura şi frigul, toate culorile si gusturile... etc Dumnezeu „le-a născocit în gândirea sa”... Dar creştinismul crede deasemenea că o mulţime de lucruri s-au stricat în lumea pe care a făcut-o Dumnezeu şi crede că Dumnezeu insistă cu multă energie, ca noi să îndreptam aceste lucruri.

Lewis explica toate astea in felul său, dar mie mi se pare acelasi lucru daca ar face analogia cu un grădinar.

Adică cred că Dumnezeu acţionează aşa cum un grădinar ar forţa un arbore Bonsai să crească frumos, cum vrea el. Grădinarul ar putea face un arbore artificial, care sa arate asa cum vrea el, dar un arbore Bonsai este altceva, are viaţă. Are liberul arbitru, dar nu creşte chiar dupa capul lui. Grădinarul folosindu-i tendinţele de neprevăzut il forţează sa devină ceea ce doreste el, ceva minunat....

2. Invazia.

Binele este elementul natural, este implementat prin Legea naturii umane. Dar prin liberul arbitru noi facem uneori ceva rău. Lumea era concepută să fie bună, dar omul, prin liberul său arbitru a introdus răul.

Gradinarul are o imagine generală despre cum trebuie să arate arborele lui Bonsai, este imaginea frumoasă, perfectă. Daca o crenguţă creşte sticând ansamblul este pentrucă  arborele are un liber arbitru. In general, un bonsai, creşte aşa cum gradinarul se asteapta sa faca, dar mai poate avea şi o iniţiativă care strică aşteptările gradinarului. Si atunci ce face grădinarul? Face o proptea si aşteaptă ca arborele să se îndrepte aşa cum este bine...

Există doua moduri de a vedea acest rău. Cel creştin, care este asimilarea lui cu un înger căzut si cel dualist ca fiind o pereche a binelui. In dualism atat binele cat si raul sunt concepute ca doua forte egale si independente. Lewis explica principiul crestin care considera aceste doua principii ca legate intre ele prin Dumnezeu care prin Legea Naturii Umane a definit ce este bine si ce este rau, principiul rău fiind îmotiva firii. Nu exista rau fara a fi înainte ceva bun care poate fi stricat prin acest rau.

Citez: „Forţa Rea nu este independentă. Ea faceparte din lumea Forţei Bune: fie că a fost creată de Forţa Bună, fie că amândouă au fost create de o forţă superioară lor.(cum cred eu)

Creştinismul este de acord cu Dualismul în privinţa faptului că în univers are loc un război civil, o rebeliune, şi că noi trăim într-o parte a universului care este ocupată de rebel. El ne cheamă pe toţi să luăm parte lo o mare campanie de sabotaj.

Aşa este, doar că după părerea mea, Dumnezeu nu vrea să distrugă Răul ci doar să îl ţină sub control.

3. Alternativă şocantă.

Deci creştinii cred că o forţă rea s-a instalat în lume, oare aceasta este voia lui Dumnezeu? Explicatia este în faptul ca acceptând liberul arbitru, nu a creat o lume de roboţi. Dacă un lucru este liber să fie bun, atunci este liber şi să fie rău.

Numai oamenii au această libertate, restul creaţiei se supune fiecare legilor ce le guvernează.

Apoi Levis scrie ceva ce este tipic un misticism „Fericirea pe care Dumnezeu a conceput-o pentru creaturile sale superioare este fericirea de a fi unite cu el şi unele cu altele de bunăvoie şi libere într-un extaz al dra gostei şi desfătării în comparţie cu care cea mai fermecătoare iubire dintre un bărbat şi o femeie de pe pământ este doar o vorbă goală.”

Deci din acest motiv a lăsat liberul arbitru, ca fiind liberi sa putem găsi fericirea?

Si apoi alt lucru mă descumpăneşte: „ Cm a ajuns Forţa întunericului să fie rea? ... In momentul când ai o personalitate, există posibilitatea să te pui pe tine însuţi mai presus de orice – să doreşti să fii centrul-să doreşti de fapt să fii dumnezeu. Acesta a fost păcatul lui Satan.”

Nu mi-am dorit niciodată să fiu Dumnezeu, ba mai mult, nici sef nu mi-am dorit să fiu, dar oricând, am căutat să fiu independentă. O oarecare şefie am căutat dar nu ca să conduc ci ca să nu depind pre mult de alţii.Ca independentă am săvârşit geselile, prin „liberul arbitru” dar asta nu înseamnă ca am vrut să fiu Dumnezeu. Aici este ceva forţat religios, o musai introducere a lui Satan conform legendei biblice.

Dar să continui. Lewis recunoaste ca nimeni nu a ascultat de Lege în totalitate. Dumnezeu a trimis oamenilor ceeace poate fi considerat  visuri bune , povestiri ciudate risipite în toate religiile păgâne despre un Dumnezeu care moare şi învie şi a ales un popor căruia in decurs a câteva sute de ani i-a întipărit în gândire ce fel de Dumnezeu este, căutând să-i imprime o conduită corectă.

Ceeace numeşte Lewis adevăratul şoc este că în mijlocul acestui popor care se considera al lui Dumnezeu apare un om care vorbeste despre el ca si cum ar fi Dumnezeu. Este vorba bineînţeles de Iisus, de poporul evreu si Vechiul Testament care redă procesul de modelare al acestui popor.

4. Pocaitul Perfect.

Iisus, moartea şi învierea sa constituie punctul central al religiei creştine. Crezul creştin este că moartea lui Cristos ne-a pus într-o relaţie bună cu Dumnezeu şi ne-a dat un nou început. Teoriile cu privire la modul cum s-a făcut aceasta sunt diferite pentru diferitele culte creştine. Toţi creştinii însă sunt de acord că moartea lui Iisus a fost „eficientă”, adică a avut un impact pozitiv asupra relaţiilor om-Dumnezeu.

Biserica Anglicană nu sprijină nici o teorie, dar biseica catolica merge mai departe.

Biserica ortodoxa este asemeni bisericii Anglicane, neafirmând o oarecare teorie, ci mentionand doar evangheliile, in general.

Lewis spune ca teoria nu este importantă deoarece cand ştiinţa descrie structura atomului, desenele nu reprezintă realitatea ci doar ceea ce ar putea sugera realitatea. Structura atomului este de fapt cuprinsa ca adevăr intr-o formulă nu într-o imagine. La această idee ma alătur complet.

Se spune ca Cristos a fost omorât în locul nostru şi că moartea sa a spălat păcatele noastre. Aceasta este formula crestinismului.

Dar care era căderea omului? Faptul că voia să trăiască independent, ca şi cum şi-ar fi singur stăpân. Cu alte cuvinte omul nu este doar imperfect ci si rebel.

Aici ma recunosc. Imi recunosc păcatul... Dar nu sunt în măsură sa doresc capitularea. Si aşa simt în ceafă puterea stăpânului, convingerea că mă poate strivi cum strivesc eu o muscă. Sigur că am regrete şi îmi cer iertarecând greşesc, dar nu vreau să renunt la posibilitatea de a greşi, la senzaţia de libertate chiar şi iluzorie, cum o ştiu că este.

 In schimbul liberului meu arbitru aş  renunta făra regrete  la viaţa veşnică.  Accept şi pedeapsa cu stoicism, dar nu şi veşnicia. Asta ar fi o nedreptate. Pot să mă rog cât mai am de trăit pentru asta, dar nu pot sa ma schimb. Eu nu vreau să mă pocăiesc aşa cum concepe pocăinţa Lewis. Stiu că asta înseamna pedeapsa, dar orice pedeapsă va fi, să fie, doar sper sa nu fie „veşnică”. Pentru asta mă rog mereu. Chiar mă rog mereu... Spun, orice, doar veşnicia nu...

Lewis spune că aici este ciudăţenia. Doar un om bun se poate pocăi. Dar nu oamenii buni trebuie să se pocăiască ci cei răi.

Toat aici Lewis explica dece a fost nevoie ca Dumnezeu să devină om şi să moară ca om. Este clar un fel de desen, similar cu desenul atomului pe care tot el spunea ca este doar o imagine neadevărată pentruca cei nefamiliarizaţi cu formulele matematice să înţeleagă. Oricât de clara ar fi explicatia... eu nu am înţeles. Accept doar ceea ce spune ortodoxismul, Iisus a fost om desăvârţit si Dumnezeu desăvârţit.

Dar şi Levis recunoaşte că fiind doar o descriere să nu confundăm descrierea cu lucrul în sine.

Credinta redusa la esenta Partea II

5. Concluzie practică.

Cristos in calitate de om a suferit si a fost umilit, Credinţa creştină ne face părtaşi la suferinţa şi umilinţa sa, dar şi la victoria sa asupra morţii prin înviere - în firea sa de Dumnezeu. Credem ca vom primi o viaţă nouă după ce vom suferi şi vom învinge moartea ca discipoli ai lui Iisus. Viaţa cea nouă va fi primită aşa cum am primit viaţa de la mama noastră, făra să constientizăm când şi cum.

. Noi trebuie să acceptăm realitatea cum este prezentată făra sa ne întrebăm dece, doar pe baza autorităţii lui Iisus. Dacă suntem crestini trebuie să  consideram ca facem binele prin Iisus care există în noi si nu pentru a fi plăcut lui Dumnezeu. Adică îl facem natural, prin firea noastră bună schimbată  de Duhul Sfant. Creştinul are pe Iisus în el însuşi, adică  are Binele în el.

La această solutie trebuie să ajungem ca creştini, aceasta trebuie să credem.

Unii se întreaba dece o ia Dumnezeu aşa cu încetul, dece ne ia cu binişorul ? Creştinii cred însă că va fi o vreme când venirea binelui va fi în forţă, atunci va fi o a doua venire a lui Iisus şi cine nu va fi schimbat nu va mai avea timp să se schimbe.

Asta ce vrea să însemne? Apocalipsa  22:( 11,12,13,14.)

CARTEA III - CONDUITA CRESTINA

.1. Cele trei laturi ale moralităţii.

Moralitatea pare să se preocupe de trei lucruri. În primul rând, de corectitudinea şi armonia dintre indivizi. In al doilea rând, de ceea ce am putea numi punerea în rânduială sau armonizarea lucrurilor din lăuntrul fiecărui individ. In al treile râns, de scopul general al vieţii umane, luată în ansamblul ei? Pentru ce a fost creat omul? Pe ce traseu ar trebui să meargă omenirea?Care este scopul vieţii ?

Şi eu când mă gândesc că sunt un individ cu moralitate mă gândesc cărespect prima conditie, relaţiile cu ceilalţi oameni, pe a doua o bag sub preş iar de  a treia nici nu îmi pun problema.  Cine stie care este scopul vietii noastre?

Lewis scrie aici despre morala ca ideal creştin, scopul vieţii. Morala societăţii este corespunzătoare standardelor societatii, difera de la o epoca la alta, de la o zonă geografică la alta, ale credinţei creştine se considera ca sunt bunătatea şi corectitudinea, dar este ceva mai mult.

Cand nu ai stapîn ai alte standarde de moralitate, dar când ai un stăpân aşa cum au creştinii, ei trebuie să îndeplinească sarcinile ce le-au primit de la stăpân.

2. Virtuţile cardinale

Acestea sunt patru, Prudenţa, Cumpătarea, Justiţia şi Curajul.

Celelalte trei care sunt teologice, Iubirea, speranţa şi credinta vor face obiectul altui capitol.

In genneral fiecare iţi poate analiza aceste virtuţi pe care mai mult sau mai putin, le avem fiecare...

3. Moralitatea Socială.

Iisus nu predică altă moralitate decât acea  din Vechiu Testament : „ Sa nu faci altora ce nu îţi place să ti se facă ţie... şi ... să faci ceea ce ai vrea să ţi se facă ţie”

Acelasi lucru ce promitem în rugăciunea „Tatăl nostru”

Cum realizăm aceasta cerinţă de morală... este clar pentru fiecare...

4. Moralitate şi psihanaliză.

Aici Lewis analizează cazurile ce se supun teoriilor medicale propriu zis  in comparaţie cu lipsa de moralitate propriu zis. Cazurile medicale se pot trata, cu specialisti psihologi, cu doctori dar lipsa de moralitate se corectează prin voinţă. Cand nu esti bolnav, moralitatea are alte valente. Trebuie însuşită.

Cazurile patologice nu sunt păcate ci o bolă. Creştinii nu trebuie să judece pe alţii căci este greu să cunoşti realitatea.

5. Moralitatea sexuală.

Deşi multă vreme sexul a fost socotit ca legat de pacatul cel mai mare, Lewis arată că nu este aşa. Sexul , sexualitatea în sine trebuie controlată, corelată cu dragostea, cu îndatorirea de a face copii, dar nu este un păcat  şi depinde de regulile sociale. Una este azi şi alta a fost pe timpuri, dar stăpânirea de sine şi controlul sexualităţii nu depinde de vocabular sau de cum te imbraci. Acestea crează impresii nu oglindesc interiorul fiinţei care este ceva intim si fiecare stie dacă respectă standardele moralei creştine sau nu. Oricum, dupa morala creştină sexualitatea nu cere sa fie înăbuşită ci controlată.

Castitatea creştină este o optiune.şi nu este obligatorie. Este uneori o solutie, dar aleasă conştient.

6. Căsătoria creştină.

La fel legată de sexualitate, căsătoria creştină cere exigenţe pe care dacă nu le aplici, poate e mai bine să nu te căsătoreşti, Dar deşi pledează pentru exigente, Lewis nu aruncă  cu pietre în cei care greşesc.

Consideră că pentru o functionabilitate corecta a unei căsătorii, trebuie un singur cap şi acela Legea Naturii umane il defineşte pe bărbat,

7. Iertarea

Dacă să nu faci altuia ce ţie nu îţi place este greu, să iubesti pe aproapele tău ca pe tine însuţi sau şi mai mult, pe duşmanul tău... e şi mai greu. Lewis arata că nici pe noi nu ne iubim cum am iubi in relatiile sentimentale pe cineva . Nu ni se cere altceva decăt ca aceasta dragoste pe care o avem către noi, indulgenta dar exigentă  să o aplicăm pentru toţi oamenii. Aşa cum nu ne place cum suntem şi căutăm să ne schimbăm aşa avem dreptul să privim şi către ceilalţi semeni ai noştri.

8. Păcatul cel mare....

Aici ma opresc mai mult. Pacatul cel mare, arata Lewis, este „MANDRIA”

Ea nu ne lasă sa ne apropiem de Dumnezeu. Consider că acesta este defectul meu si nu mi-am dat seama in ce a constat păcatul decât după ce am citit ce spune el. Socoteam Vanitatea mai urâtă şi nu sunt vanitoasă. Mândria este un sentiment nobil în anumite circumstanţe. Cum să nu fii mândru de copilul care învaţă bine ? Sau de ceva ce ai făcut bine ? Asta mă deruta. Lewis m-a făcut să înţeleg păcatul Mândriei si ma voi opri la detaliile analizei sale.

Este vorba de acel sentiment obscur, adânc cuprins în subconştientul tău că eşti superior.

Eşti gata să sari la contra atac când cineva îţi dă peste nas, nu te ia în seamă, sau „ o face pe grozavul” în faţa ta. Parcă ar fi cazul meu  J)

Dar şi mai mare este mândria ca păcat când atât îi dispreţuieşti pe ceilalţi, atât, că nici măcar nu iei în seamă părerea lor. Comentariile nu te ating, te crezi deasupra acestor oameni care te judecă, nu te înţeleg sau nu au această calitate. J)  Să vezi că şi în această categorie mă mai regăsesc!

Pare că nu are nici o legătură cu Dumnezeu, dar, zice Lewis, de aici porneşte o linie ascendentă către alte păcate. Instalarea „mândriei” corespunde instalării Raului în tine. Mândria generează dorinţa de mai mult, şi insatisfacţie,  duşmănie către Dumnezeu în ultimă instanţă.... Aici iar mă regăsesc.

Nu îmi place competiţia pentrucă sunt prea leneşă ca să lupt pentru locul întâi, nu vreau mai mult din acelaş motiv, dar cred ca merit şi cine poate să îmi dea ceva doar pentrucă merit şi nu pentriucă mă zbat eu să câştig? Numai Dumnezeu. Si dacă nu îmi dă, mă supăr. J) Aşa sunt eu, recunosc! Recunosc, dar nu mi-am dat seama până acum !

Nu mă regăsesc chiar în toate ipostazele generate de mândrie descrise de el. Nu sunt lacomă, nu îmi place să fiu lăudată, nu sunt vanitoasă. Dar dece? In spatele fiecarei situaţii stă o explicaţie care nu-mi face cinste aşa că nu mai expun cazul meu. Am scris destul... Reproduc ce scrie Lewis.

Mândria e ca un cancer spiritual, ea distruge însăşi posibilitatea de a iubi, de a fi mulţumit, ea distruge chir şi judecata sănatoasă.

Nu trebuie să ne închipuim că Mândria este ceva ce Dumnezeu ne interzice pentrucă şi el este mândru şi se simte călcat în demnitatea lui, că este ofensat de ea sau că umilinţa pe care ne-o cere este o linguşire prin care trebuie să ne prezentăm ca un nimic în faţa lui.   

Un creştin trebuie să fie un om vesel, deschis, inteligent, cu interes real pentru ce i se spune, fără invidie şi cu bucurie faţă de viată. Fără pretenţii peste posibilităţile sale.

Dacă cineva vrea să dobândească umilinţa, cred că pot să-i spun care este primul pas.(Scrie Lewis) Primul pas este sa-ţi dai seama că eşti mândru. Este adevărat că este un pas cam mare dar nu poţi face nimic altceva înainte de a face pasul acesta. Dacă tu nu crezi că eşti înfumurat, înseamnă că eşti de fapt foarte înfumurat ! J)

Da, eu am recunoscut asta înainte de a citi ultimul sfat. Problema este cum sa scap de înfumurare ? Antidotul este UMILINTA.

Umilinta, DEX :

1. Sentiment de inferioritate; atitudine provocată de acest sentiment; supunere. ♦ (În morala creştină) Atitudine umilă, smerită a omului în faţa divinităţii; smerenie.

(Mai sunt si alte sensuri, dar acestea sunt la obiect)

Păi am să iau fiecare sens si am să caut să-l suprapun peste fiecare situatie în care simt păcatul mândriei, ori de câte ori îl simt....

Nu este greu...  tendinţa de atitudine exista si până acum, dar numai datorită acţiunii Legii Naturii Umane, a cunoaşterii ce este bine si ce este rău...   J)