luni, 15 iulie 2013

Citesc o carte...

  

Citesc o carte de Jaroslav Pelikan „ Iisus de-a lungul secolelor.”
Natura lui Iisus este greu de înţeles pentru mine.
Este Fiul lui Dumnezeu, asta pricep, dar  in masura în care noi toti oamenii suntem copiii lui Dumnezeu,
Că el a fost născut nu făcut... este  ... să zicem că o accept...
Este Dumnezeu şi asta înţeleg, dar numai  în ideea că reprezintă „Logosul” , cuvantul, înţelepciunea, inteligenţa, logica lui Dumnezeu.
Dar cum să mă rog la Iisus ca la Dumnezeu ? Indiferent cum aş suci lucrurile a fost om. Nu mă rog la oameni cum mă rog la Dumnezeu iar dragostea pentru Iisus nu poate fi extaz, ci un fel dedragoste între prieteni... Să o definim ca încredere  ...
Eu mă rog la Dumnezeu... dar de fapt cum mă rog? Asta făceam când eram copil şi credeam ca dacă tot este dispus să ierte greselile poate este dispus să îndeplinească şi ceva dorinţe... Incă nu ştiam cum stă treaba cu dorinţele,  nu înţelesesem cum este cu „Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu îţi bagă !”
Dar m-a luat gura pe dinainte.
Cartea explica teologic, dogmatic, filozofic cum l-au înţeles oamenii pe Iisus şi înteleg...  Mai mult, sunt de acord...  Dar practic,  nu înţeleg dece oamenii se închină la Iisus şi nu la Dumnzeu. Asta vreau să aflu. Dar încă sunt la început cu cartea. La sfarsit voi scrie ce idei mi-a schimbat....dacă mi le-am schimbat....

miercuri, 3 iulie 2013

Prietenul nostru


Partea 1.

Ce face pe doi oameni să se considere prieteni ? Increderea!
Nu faptul că se aseamănă, nu faptul că au aceleaşi ocupaţii sau preocupari nu faptul că se critică unul pe altul cu sinceritate ci faptul ca au incredere unul in altul.
Dacă un prieten spune celuilalt  un neadevăr, primul gând al prietenului minţit este ca asta s-a întâmplat deoarece prietenul său a fost minţit la rândul său. Dacă nu gândeşte aşa înseamnă că nu este prieten cu celălalt.
Când prietenia, încrederea de fapt, se sfarmă, când unul din  prieteni nu mai are încredere în celălalt e ca si cum i s-ar fi frânt o aripă. E ca si cum până în acel moment zbura  iar acum, zace la pământ, doborât fără să ştie cum.
Un prieten lovit de neîncredere zace doborât de suferinţă si deznădejde multă vreme. Rănile sufletului nu se vindecă uşor. Numai cei norocosi scapă întregi din această încercare. Cea mai mare parte chiar dacă se vindecă,  aripa ruptă nu le mai este bună de zbor. Majoritatea prieteniilor din copilărie se termină aşa.  Cei care scapă din suferinţa trădării se transformă în niste păsări de ogradă care nu mai au încredere.  
Foarte putini mai reusesc să  zboare după aceea.
Cand ţi-ai pirdut singurul prieten, lovitura este mai cumplită decât  dacă ai avut mai mulţi şi i-ai pierdut pe toţi. 
Cu cât ai pierdut mai mulţi prieteni  cu atat sansele de a-ţi  face alţii sunt mai mari.
Prieteniile legate la maturitate chiar când nu te dezamăgesc, nu se mai leagă pe acea încredere absolută ca cele din primii ani ai vieţii, când nu ştiai că omul este păcătos şi nu ştiai că trebuie să ierţi.
Si totuşi există oameni care nu pot trăi fără un prieten în care încrederea să fie absolută, care nu acceptă decât un prieten care nu păcătuieşte niciodată deşi ei sunt la fel de păcătoşi ca prietenul pierdut.
Si există şi un astfel de prieten absolut. Prietenul acela stă şi aşteaptă, răstignit, să fie căutat. Asteaptă într-o lume a lui, perfectă, pe cei care dezamăgiţi de lumea lor imperfectă, vor şi caută perfectiunea. Nu  cere în schimbul prieteniei sale să fii un om perfect.
Acest  prieten  începe prin a-şi spune povestea sa, povestea dezamăgirilor sale de om perfect în aceeaşi lume ce te-a dezamăgit şi pe tine. Iţi oferă prietenia sa şi îţi promite o altă viaţă în lumea lui perfectă.
Nu îţi cere nimic altceva decăt să îţi doreşti cu adevărat prietenia sa.
O prietena de a mea,  prietenă cu acest prieten perfect se întreba dece doar ea ? Dece acest prieten i-a făcut un semn şi a chemat-o doar pe ea la el, căci dacă nu era vorba de o chemare  dece nu aleargă toată lumea să fie alături de acest prieten perfect? Dece nu văd toţi oamenii cât de minunat este să ai un asemenea prieten care te acceptă cu toate imperfecţiunile tale şi îţi oferă în schimb tot ce îţi doreşti?
Prietena mea crede că el a căutat-o,  nu că ea l-a găsit  fiind  singurul prieten perfect pe care îl  putea avea.
Cred că această prietenă a mea (înainte am fost tentată să scriu doar cunostinţă) mă consideră prietenă pentrucă sunt un prieten virtual asa ca şi acest prieten perfect. Ea a acceptat  că în oamenii-prieteni, chiar dacă nu sunt perfecţi trebuie sa avem încredere, ca fără încredere nu există prietenie, iar eu,  cu toate  defectele pe care mi le atribuie ca om real, pot constitui cineva în care poţi avea încredere, fiind un prieten virtual .
Dar este ceva ce trebuie  să-i spun prietenei mele,  acest prieten al ei nu este doar prietenul doar al celor care vor ca prietenii lor să fie perfecţi. Iisus este prieten şi cu cei care acceptă prietenia bazată pe o încredere reciprocă fără asigurare împotriva eventualelor dezamăgiri. Cu prietenii acestia, oameni asemeni mie,  el se întâlneşte mai rar. Nu locuiesc împreună asa cum locuieste cu ea.
Ne întâlnim totuşi  –  „ori de câte ori este nevoie”. Dar acestui lucru nu doar prietena mea nu îi dădea suficientă atenţie. Am constatat că şi pentru mine a fost o revelaţie.


Partea 2.
Când spui că prienii se acceptă cu bune şi rele, este valabil doar pentru acel prieten perfect care ne primeşte oricum am fi, noi ceilalti oamenii inainte de a ne face un prieten trebuie să-l cunoastem. Nu orice persoană ne pare „de încredere”.Unii îţi inspirtă încredere dintr-o privire, alţii îţi cuceresc încrederea cu greu.
L-am întâlnit pe Iisus din copilarie. Nu spun că am fost prieteni din copilărie desi modul cum ne-am cunoscut nu putea să ducă la altceva decât la apropiere.
La noi în familie Iisus venea în vizită de doua ori pe an, de Craciun şi de Paşte. Ambele erau în familia mea sărbători mari, pline de bucurie.
La început am retinut doar semnificaţia Craciunului.
Cine nu ştia că 25 decembrie era ziua lui de nastere ? Ne făcea cadouri si cadourile le aducea Mos Crăciun. Stiam că naşterea lui a fost ceva special el fiind fiul lui Dumnezeu dar pe vremea aia nu stiam ce este o naştere asa ca orice explicatie îmi părea obsolut logică chiar dacă nu o înţelegeam.
Am plâns când mama a recunoscut că ea îmi cumpăra cadourile, că Moş Craciun este ceva simbolic.

A dispărut Moş Crăciun, dar naşterea lui Iisus a rămas ca un simbol legat de ziua aceea, de ziua când împodobim bradul şi ne facem cadouri, de ziua când mai avem puţin si vine Anul Nou......
Despre Paste am înţeles ce reprezintă mai târziu. Eram la scoală. La şcoala dimineaţă făceam rugăciunea către Dumnezeu, către Fiul său şi un îngeras pe care Dumnezeu avea să-l trimită să stea cu mune permanent. Pentru fiecare elev ar fi trimis câte un îngeraş.
Asta n-a ţinut mult probabil cateva luni, căci au venit comunisti si ni s-a explicat că Iisus este doar o legendă, el nu a existat niciodată ci doar cei care au scris biblia au povestit despre el ca despre o fiinta care ar fi existat. Că nici îngeri nu există iar că nu există nici Dumnezeu, vom afla singuri mai târziu.
Iisus însa a continuat să ne viziteze de Paste şi de Craciun chiar dacă existenţa lui erapierdută între legendă si credinţă.Ce sărbătoare frumoasă era Pastele în copilaria mea. In prima sarbătoare pe care mi-o amintesc ne-am întrecut patru prietene în a scrie poezii. Eu care mă consideram cea mai grozavă nu am scris poezia cea mai frumoasă şi asta arata că deşi cam încrezută eram totuşi obiectivă căci poezia cea mai frumoasa pe care eu am declarat-o castigatoare şi am laudat-o era copiată de Viorica dintr-o carte. Viorica era mai mică decât mine si foarte frumuşică. Aş fi dorit să fiu prietenă cu ea, dar era prea secretpoasă....
De Paste, Fiul lui Dumnezeu care fusese omorât de oameni a înviat. Asta serbam. El ne ierta ca oameni, căci oamenii l-au chinuit, iar noi eram fericiti caci iertati de el, aveam promisiunea ca ne ia cu el la un moment dat. Unde? Undeva unde urma să fim foarte fericiţi.
Nu stiu cum ar fi decurs educatia mrea religioasa dacă nu erau comunistii. Dar cu comunisti sau fără, eu am sărbătorit în fiecare an si Pastele si Crăciunul fără să consider asta altceva decât TRADITIE. Au fost doar cele două sărbători tradiţionale ale crestinismului.
Intre timp am mai aflat multe despre Iisus dar niciodată nu am fost prieteni declaraţi. Nu pentrucă nu l-am cunoscut suficient, la acea vreme îţi faci prieteni din persoane mai putin cunoscute decât era el pentru mine. Fizic îl cunosteam fiind reprezentat pe toate icoanele, iar depre ce era, ştiam ca fiind Fiul lui Dumnezeu nu fusese pe pamnt cineva mai important şi mai bun ca el.
Dar era aşa de importnt încât ar fi fost o obraznicie sa-l consider prieten. Aşa am considerat
 Ideea că ar putea fi prienul meu a apărut acum când am constatat că pentru cineva este singurul prieten adevărat.
Am discutat cu amicele mele autoritatea cuvantului lui Dumnezeu propăvaduit de el dar niciodată nu l-am considerat prieten în caliate de logos, am discutat altă dată poziţia lui în trinitate si chiar dacă Iisus Fiul este acolo într-o reprezentanţă simbolica,după cum este credinţa mea, tot nu il pot considera prieten căci este parte din Dumnezeu. Dumnezeu nu îmi esre prieten. Penztru mine Dumnezeu este "tatăl" . Discutăm zilnic, dar nu prieteneşte. Ii cer sfaturi, mă împotrivesc hotărârilor lui... îi mulţumesc sau mă cert cu el  ...
Dar acum mi-am dat seaama că Iisus a fost si om. In calitatea sa de om, făra prihană, de om ce si-a urmat destinul de jertfă pentru oameni, de om cu suflet, îi sunt şi i-am fost mereu prieten. 
Sunt însă asemeni celor care l-au urmărit cu prietenie când îşi expunea învăţătura dar nu l-au însoţit ca ucenici. Una este să fii prietenul lui Cristos şi alta ucenicul său. E ca şi cum prietenul meu este înscris într-o organizaţie umanitară iar eu nu. 
Iisus însă are o dublă natură, de om si de Dumnezeu. Eu nu îl urmăresc cu prietenia dincolo de pragul său de om. în acea însărcinare de a schimba lumea, sarcină pentru care este perfect. Dincolo nu îi mai sunt prietenă căci nu sunt dornică să-i fiu nici apostol nici măcar ucenic,  Ii sunt însă prietenă şi cred în învăţătura lui.


Partea 3.
Daca nu vrei sa-i  fii ucenic nu poti sa-i fii niciodata prietena.

Cine a zios asta se înşeală. Eu am o prietena Mirela care are in casa o gramada de pisici convinsa ca in inima ei buna ajuta animalele. Eu sunt preietena ei din copilarie si ne acceptam cu bune si rele caci sa zicem, avem multe in comun chiar cand multe ne deosebesc… Si eu iubesc animalele, am avut pisisici …dar nu sunt de acord cu ea sa adun in casa mea pisicile fara stapan si nici sa adopt una sau doua din pisicile ei. Bineinteles avem divergente pe tema asta si ne mai certam, dar asta nu a dus la ruperea prieteniei. Poate exista asa cum spui o anumita “limitare” a prieteniei mai ales in aprecierea ei fata de mine considerand ca daca as fi o adevarata prietena ar trebui sa-i iau cateva pisici sau macar una… Dar ne-am numit mereu “cele mai bune prietene”…
Este greşită ideea că dacă nu vreau să fiu propavaduitor a credintei lui Hristos inseamna ca nu ii sunt prieten.
Acest rol (de propavaduitor) ii apartine bisericei lui Hristos si ea trebuie sa fie una singura, o biserica unita. Pentru asta militez dar nu am de gand sa ma transform intr-o moara de vant care vorbeste ce crede tuturor oamenilor,. Pot sa vorbesc cu prietenele mele dar nu tuturor oamenilor cum vorbeau pe timpul lui Iisus ucenicii si apostolii. De atunci pana azi biserica lui Hristos s-a format si acum ar trebui sa se unifice. Eu doar sunt deschisa acestei uniuni.
Dar vorba aia poate barna este in ochiul meu…nu in al celuilalt…